De mic copil am fost foarte sensibilă și trăiam intens din punct de vedere emoțional. Am crezut că așa suntem cu toții. Am crezut că așa este normal. Atunci când petreceam mult timp lângă o persoană, îi preluam valorile, principiile și ideiile. Înțelegeam lucrurile din toate perspectivele deoarece reușeam ușor să le asimilez și să le văd normale sau corecte. Dacă eram într-un mediu conflictual, absorbeam tot ce mă înconjura, toate acestea, la un nivel de care nu eram conștientă, și începeam să mă implic și să încerc să rezolv acele situații. De fapt încercam să mă liniștesc pe mine, doar că nu știam cum… nu reușeam să mă detașez de tot ceea ce era în jurul meu.

Nu îmi era clar pe ce drum să apuc. Nimic nu trezea în mine acel ceva care era adânc înscris în ființa mea. Știam însă clar că bucuria sufletului meu era atunci când reușeam să aduc puțină alinare oamenilor. Încercam mereu să-i ajut sau să fac să le dispară durerea, deoarece,  cumva, ea era și a mea!